PoeSi

Anotimpurile se desfigureaza ca-ntr-o batjocura
Asistam la descompunerea lesurilor de gheata
Care inunda campuri lugubre si pline de ura
in zare o creatura zburatoare arunca venin,
venin negru

Si treci la somnul etern, fara sa mai vrei
Sa mai revezi nici macar o parte din cele traite
Printre oameni de piatra si fiare arse, inegrite
imputite
Adulmecand mirosul pana in adancul propriei constiinte

In stanga este mana rece, a celui mai bun prieten
In dreapta Vorbe goale, iesite din gatul unui sarpe
care se incolaceste injurul meu, si ma sugruma,printr-o umbra
Printr-o sfoara inecata in cuie trecand peste propriu-mi cadavru

Intotdeauna iti revine
In amintire, prima oara,
Primul moment de odinioara,
in care ai fost fericit
Si regreti ca nu mai poti fi;

Regretul adanc al disperari.
Crezi ca tie nu ti se intampla,
Nimic bun in afara de suferinta
Inghesuita intr-un suflet mult prea slab
in care sentimentele nu pot zace
Singuratice si lugubre,
întelese doar de cei care traiesc printre umbre.

It ramane doar sa plangi
Si sa speri, ca odata
Sa mai retriesti ca "prima data",
Insa tu esti singur... si nu ma auzi nimic din ceea ce te inconjoara

S-au dus demult noptile in care
Un copil credea in tine
Iti spunea cuvinte calde si involuntare
Numai ca tu sa te simti mai bine

Era in stare de orice simtire,
Pentru ca el credea in a ta privire,
închisa intr-o raza de soare,
Prin care reusea sa vada a vietii culoare;

Care nu era deloc vie
Din contra, era cenusie,
Pentru ca n-ai incercat niciodata
Sa vezi viata in culori... niciodata;

Ar putea cineva sa iti spuna,
ca as vrea sa nu-mi mai apari in vise
Pentru ca iubirea mea este asemeni unor rani deschise,
Care sangereaza fara incetare.

Aminteste-mi sa nu-ti mai aud glasul,
Pantru ca de fiecare data imi ascunde orice simtire,
Am sa plec......... si tu n-ai sa ma opresti

De ce privesti totul intr-o maniera repulsiva,
înotand fara nici o sansa intr-o mare,
De durere, pe care noi o numim viata muritoare;
Scurta si imputita, inecata intr-o lacrima convulsiva?

Si duci o lupta, care iti macina simturile,
Una in care gandurile-ti sunt acoperite cu o patura translucida,
Ca nu cumva cineva sa vina si fara mila, sa le ucida,
Iar tu inabil si speriat stai si astepti ceea ce numesti nemurire;

Tot timpul ti-ai spus ca pentru tine nu conteaza ce simti,
si ai gresit, pentru ca tinand in tine,
sentimente involuntare si firesti,
Nu faci decat sa te adancesti in acel cosmar in care continui sa te minti.

Te implor, nu mai plange
De aici de sus iti vad lacrimile de sange
Am sa ard remuscarea, am sa sterg acea impresie
Si nu am sa-ti prelungesc starea de depresie

Eu nu mai sunt, dar poate ca intr-una din zilele
In care tu o sa privesti in sus la stele
Si ai sa te indrepti cu gandul spre alte zari
Pe pamant o sa se astearna ceata divina

Amandoi printre norii care ne inconjoara
Ne dam seama ca ei sunt cei care ne separa
De regret, ignoranta si totodata
de sentimente care nu au nici o importanta

Prin aerul rarefiat zboara cuvinte
Mute si fara directie, in dimensiuni nu tocmai concrete
Imi pun intrebarea si ma gandesc, intr-o lume ca asta
Cum sa nu-ti omori ingerul

Fiecare semn al tau era un mesaj ascuns
Pe care nu-l pot descifra
Si ma trezesc speriat
Nici acum un stiu daca a fost un vis sau un cosmar de nepatruns

Stau si privesc in orizontul indepartat

Intr-o ceata care parca se stinge,
Si o picatura din sufletul meu se prelinge
încei, încet peun obraz fin si insetat

Vei ramane un etern geniu
Opera ta fiind steaua de pe cer
Pentru ca ne-ai lasat sa gandim etern
La romantismul tau enigmatic si ingenuu

Fiecare vis se implineste indata
Fiecare dorinta se inchide
Intr-un suflet care nu se poate deschide
Pentru ca te iubesc si tu n-ai stiut niciodata

Sunt doar franturi din ceea

Ce am fost odata

Si nimeni nu o sa poata niciodata

Sa umple golul lasat de tristetea aceea